din „Despre logică şi alţi demoni” (autor: Crăiţa Ioana Florescu)
Conceptul de „logică“ poate semnifica foarte multe lucruri pentru cel sau cea care intră în contact cu el. Pentru mulţi, logica este echivalentă cu raţionalitatea sau justificarea unei opinii. Pentru o parte dintre participanţii la cursurile de profil, logica este ceva abstract şi superfluu, o maşinărie teoretică a cărei funcţionalitate se pierde într-o multitudine de simboluri şi proceduri formale, a căror utilitate poate rămâne perfect obscură. Ni se spune că logica este disciplina care ne învaţă să gândim corect, însă această idee poate părea ciudată în contextul în care avem cu toţii deja mulţi ani de experienţă în gândire atunci când intrăm în contact cu conceptul în discuţie – ceea ce ar însemna că, înainte de primul curs de logică, nu am făcut decât să gândim greşit. O idee profund ilogică. Alteori, logica pare echivalentă cu încorsetarea gândirii într-un set de principii şi reguli care împiedică fluxul natural al idei-lor, ameninţând să transforme o fiinţă umană creatoare într-un automat standardizat. Ceea ce se poate pierde din vedere în toate aceste perspective este, însă, tocmai faptul că logica este o unealtă – şi, ca atare, utilitatea ei este dată de eficienţa şi priceperea celui care o foloseşte (pe lângă profesionalismul manufacturierului). De asemenea, ca orice unealtă, logica are un anumit spaţiu de aplicabilitate, iar utilizarea ei în afara acestui spaţiu poate fi incomodă, dacă nu chiar dăunătoare. Însă a-cest spaţiu de aplicabilitate este în realitate cât se poate de extins, cuprinzând ceea ce se poate numi „gândirea explicită şi comunicabilă“. vezi mai mult în revista.
salonulzeroplus 